Am avut o firmă.
Am ales catedra.

Mă cheamă Simona Gabriela Marinescu, am 40 de ani și predau contabilitate la un colegiu economic. Înainte de asta am fost antreprenor — am avut o firmă de consultanță în management, pe care am construit-o de la zero și care, la un moment dat, chiar mergea bine.

Cum a început

Ca mulți oameni care ajung în zona asta, am intrat în consultanță pentru că îmi plăcea să rezolv probleme. Aveam o metodă: intram într-o firmă, mă uitam la cifre, ascultam oamenii și, de obicei, problema nu era acolo unde credea toată lumea că e. Rareori era vorba despre bani. Aproape întotdeauna era vorba despre faptul că nimeni nu înțelegea cu adevărat cifrele pe care le semna.

Am făcut treaba asta ani buni. Am avut clienți, am avut echipă, am avut venituri. Din afară arăta exact ca ceea ce se cheamă succes.

De ce m-am oprit

Pentru că nu mă mai bucura. Atât. Nu a fost o criză, nu a fost un faliment, nu m-a dat nimeni afară. Pur și simplu, într-o dimineață, m-am trezit și am înțeles că fac foarte bine ceva ce nu-mi mai spunea nimic.

Am descoperit că partea care îmi plăcea cu adevărat din consultanță nu era consultanța. Era momentul în care omul din fața mea înțelegea.

Așa că m-am retras. Și m-am dus acolo unde momentul acela se întâmplă de patruzeci de ori pe săptămână: în clasă.

De ce școala

Predau contabilitate unor adolescenți care, în mare parte, au ajuns la profilul economic din întâmplare. Și cu toate astea, e cea mai bună muncă pe care am făcut-o vreodată.

La 17 ani, un om încă poate fi convins că banii nu sunt un subiect rușinos. Că nu e nicio rușine să întrebi cât costă. Că un contract se citește înainte, nu după. Că a economisi nu înseamnă a fi zgârcit. Lucrurile astea, dacă le prinzi la 17 ani, te țin toată viața. Dacă le prinzi la 40, te-au costat deja destul.

Ce fac aici

Site-ul ăsta e locul unde scriu ce n-am timp să spun la clasă și ce nu încape într-o postare pe Facebook. Sunt trei lucruri despre care revin mereu:

• Banii — cum funcționează de fapt, fără termeni de specialitate și fără condescendență.
• Munca — ce înseamnă să-ți câștigi existența cinstit într-o țară în care asta nu e mereu simplu.
• România — pentru că e întrebarea pe care mi-o pun elevii cel mai des, iar eu nu am de gând să mă prefac că nu o aud.

Un lucru pe care prefer să-l spun eu

Sunt căsătorită de unsprezece ani și am un copil de opt. Și mai e ceva ce prefer să spun eu, direct, decât să afle cineva pe ocolite: familia mea stă bine financiar. Nu mă lupt cu ratele și nu mă întreb la sfârșitul lunii cum ies.

Spun asta din două motive.

Primul: n-am de gând să mă prefac că înțeleg din interior o presiune pe care nu o trăiesc. Ar fi o minciună și s-ar vedea de la o poștă. Cel mai ieftin truc din meseria asta e să te dai unul de-al lor ca să vinzi mai bine. Nu-l fac.

Al doilea, și mai important: tocmai de aceea pot să vorbesc liber. Nu depind de nimeni ca să-mi plătesc facturile. Nu am de menajat nicio bancă, niciun angajator, niciun partener de afaceri. Când spun despre un produs financiar că e scump, o spun pentru că e scump — nu pentru că altcineva îmi plătește să spun altfel.

Singurul om care îți poate spune adevărul despre bani e cel care nu are nevoie de ai tăi.

Ce am văzut, am văzut însă de aproape. Ani întregi în firmele altora, cu cifrele lor în față. Și acum, la clasă, copii ai căror părinți duc exact greutatea asta — și care ajung la mine cu întrebări pe care acasă nu îndrăznesc să le pună. Nu e experiența mea. Dar nu e nici teorie citită într-o carte.

Despre lucrurile astea nu vorbește aproape nimeni în public, pentru că aproape toți cei care ar putea au un interes să tacă.

Eu vorbesc.